Lumea spirituală a slavilor

Fără a fi nici pe departe o atitudine spirituală unitară, politeismul slav a urmat diverse direcţii de manifestare, atâta timp cât nu a existat o unitate geografică şi organizatorică definită.
Unele triburi se închinau cu prioritate la forţele cosmosului şi ale naturii, altele lui Rod (principiul primordial masculin) şi Rojaniţelor, sufletelor strămoşilor morţi şi spiritelor (care nu erau altceva decît personificări ale forţelor naturii), în timp ce alte triburi credeau în tot felul de animale şi plasmuiri totemice. Lumea, conform celor mai vechi tradiţii slave, a fost creată de Rod, prima zeitate slavă care a reuşit să ordoneze haosul primordial, despărţind lumina de întuneric, materia de spirit, adevărul de minciună, dreptatea de nedreptate. Tot el a creat omul şi toate celelalte vieţuitoare, despărţind viaţa de moarte.

La vechii slavi nu exista, se pare, o concepţie unitară despre imaginea raiului. La unele triburi el era imaginat ca o uriaşă grădină verde, neînchipuit de frumoasă, unde pomii sunt împodobiţi cu merele de aur ale tinereţii veşnice, care asigură sănătatea, frumuseţea şi tinereţea celor ce gustă din ele, iar sufletele celor morţi erau reprezentate ca nişte turme albe ce păşteau în această grădină imensă.
În cele mai multe din variantele reprezentării paradisului slav, găsim un element comun: Copacul Universal (Pomul Paradisului sau Copacul Sfânt). De cele mai multe ori, acesta este un stejar, dar poate fi şi pin, mesteacăn, ulm, scoruş, ba chiar şi salcie. Crengile Arborelui Sfânt se înălţau până la cer şi erau sălaşul păsărilor zburătoare. Chiar în vârf, îşi avea cuib şoimul şi nu întâmplător, dacă ne gândim la cel mai vechi mit cosmogonic al slavilor, în care Rod Atotţiitorul, în chip de şoim, a ordonat haosul primordial şi a înălţat insula Buian care a devenit paradis.
Denumirea raiului la slavi are o bază precreştină, întrucât cuvintele “рай” şi “река” sunt înrudite. Raiul este un loc situat dincolo de apa curgătoare care separă cele două lumi, iar sensul cuvântului „rai” este „spaţiul de dincolo de râu”. Din această credinţă s-a născut obiceiul de a arunca bani în mormânt pentru ca mortul să aibă cu ce plăti trecerea pe lumea cealaltă. În vechime, raiul a primit numele de „вырий” („вирий”, „ирий”, „урай”). O altă denumire a paradisului era Belovodie (Ţara Apei Albe) pentru că este străbătut de un râu de lapte, care izvorăşte din ugerul vacii Zemun. În unele variante, împărăţia cerească a zeilor apare sub numele de Svarga, de la Svarog, zeul zeilor, care 1-ar fi amenajat.
Ireversibila trecere din lumea materială în cea spirituală era privită ca un fenomen absolut normal şi era însoţită de ceremonii complexe, în consens cu obiceiurile statuate în cadrul fiecărui trib, dar şi cu rangul celui dispărut. Unele triburi îşi înmormântau morţii în pământ, considerând că sufletele lor, ajunse pe lumea cealaltă, vor face ogoarele mai roditoare, uşurând astfel traiul celor rămaşi în viaţă. Alţii aşezau cadavrele celor defuncţi în monoxile, le dădeau foc şi lăsau ambarcaţiunile să plutească pe ape fiindcă, în acest mod, sufletele lor aveau mai multe şanse de a străbate „apele cereşti” şi de a ajunge mai repede şi mai uşor la Vyrii. Marea trecere de la lumea pământească la lumea cerească sau la cea a tenebrelor subterane presupunea traversarea unei bariere (de apă sau de foc) a cărei semnificaţie se decoda nu prin imposibilitatea pătrunderii în lumea invizibilă, ci prin neputinţa întoarcerii în lumea materială.
Pentru aducerea de sacrificii străbunilor, dar şi pentru incinerarea morţilor, slavii aveau altare speciale, amenajate sub cerul liber, de formă triunghiulară, pătrată sau circulară şi purtau numele de Krada. Zeitatea care ocrotea aceste altare purta, de asemenea, numele de Krada sau Krado. Exista credinţa că sufletul celui incinerat pe un rug aşezat pe Krada se înalţă la cer odată cu fumul şi este preluat de privighetori şi dus în Vyrii. Privighetorile, considerate şi ele, pentru cântecul lor divin, păsări ale paradisului, au jucat, în mitologia slavă, un rol foarte important în ceea ce numim astăzi „cultul morţilor”. Primăvara, în luna martie, când veneau privighetorile (se credea că ele sunt purtătoare ale mesajelor pământenilor către sufletele celor trecuţi în nefiinţă), se celebra Raduniţa – ziua pomenirii morţilor.
În vechime, cerul, de unde veneau ploile dătătoare de belşug, pe unde îşi plimba Hors discul solar în carul său de foc pentru a-i încălzi pe muritori şi a le dărui lumina zilei, dar de unde porneau şi fulgerele aducătoare de incendii şi moarte, era imaginat ca o imensă gospodărie a zeilor ce trebuia şi ea, periodic, să fie încuiată.
Cheile cerului se aflau la dispoziţia lui Perun care, înainte de venirea iernii, încuia cerul şi se retrăgea pentru odihnă. Se trezea primăvara odată cu reîntoarcerea păsărilor migratoare din ţările calde, descuia cerul şi arunca pe pământ seminţele roditoare ale ploii, slobozind astfel izvoarele cereşti dătătoare de viaţă. Perun era reprezentat ca fiind un barbăt de o statură impunătoare, cu părul de argint şi mustăţile aurite, purta un ciocan (vezi ciocanul lui Thor), o secure de război şi un arc, cu care trăgea săgeţi de fulgere.
În cinstea zeului Perun se făceau deseori sacrificii de cocoşi şi capre, iar pentru ritualurile importante închinate zeului, se sacrificau tauri sau urşi. Conform „Cronicii Primare Ruse”, numită şi „Cronica lui Nestor călugărul” (o lucrare istorică a Rusiei Kievene ce cuprinde anii 850-1110, scrisă în Kiev în jurul anului 1113, de către un călugăr numit Nestor) slavii mai sacrificau în cinstea lui Perun şi oameni, prizonieri de război.
Acest ritual se desfăşura în fiecare an, timp de nouă zile, perioadă în care avea loc festivalul închinat în cinstea zeului, la mijlocul verii. Aceste sacrificii aveau loc în vârful munţilor sau pe dealuri ori coline (caracter urano-solar). Ziua dedicată lui Perun era Joi.
După distrugerea mitologiei slave politeiste a fost impus creştinismul de către apologeţii acestei religii. Odată cu adoptarea creştinismului de către slavi (în special la slavii de răsărit, unde creştinarea s-a făcut în masă şi în mod forţat, tiranic), cheile cereşti au fost „transferate” păsărilor (în unele variante acestea erau cucul şi stâncuţa albăstrie, iar în altele – păsările călătoare).
Omul viu nu poate pătrunde în lumea celor morţi. Acest hotar putea fi trecut doar de către un erou mitologic de excepţie, iar mai târziu, cu aceste calităţi a fost înzestrat şi eroul epic, pe măsură ce miturile au început să degenereze în basme. Hotarul care separă „lumea noastră” de „lumea cealaltă”, viaţa de moarte, lumina de întuneric, este profund mitologizat. În acest context, un rol important îl jucau Veles. Ciur, Vii, Iascer etc.
Veles era răspunzător de bogăţia oamenilor şi de animalele lor domestice, era o zeitate complexă. Pe de o parte le făcea viaţa mai uşoară celor vii, sprijinindu-i în muncile agricole şi în creşterea animalelor, iar pe de altă parte avea obligaţia de a-i însoţi pe cei morţi în marea lor trecere. El ne apare şi ca un zeu al apelor, având un caracter chtonic de zeu subpământean, ce se ocupă cu înşelătoriile, fiind un duşman înverşunat al lui Perun. În opoziţie cu Perun, care avea statui în locuri înalte şi primea sacrificii în aceleaşi locuri, Veles era venerat în locuri de câmpie, peşteri sau păduri. Din punct de vedere etimologic e posibil să aibă origini indo-europene. La indo-europenii vechi, „wel” însemna „lână”, iar în rusă, „volos” mai înseamna şi „păr”. După creştinarea slavilor, a fost transformat în „Sfântul Vlas” sau Vlasius ori Volos, protectorul animalelor.
Ciur, unul dintre cei mai vechi zei ocrotitori ai oamenilor, avea în grija sa hotarele (de unde şi atributele sale în asigurarea păcii atât în interiorul tribului, cât şi în relaţiile intertribale), dar şi apărătorul dreptului de proprietate al omului asupra pământului pe care s-a stabilit. Ciur veghea asupra principiilor morale care trebuiau respectate în relaţiile dintre membrii familiei. Numele lui vine de la cuvântul protoslav sciur, care denumea pământul în care erau înmormântaţi strămoşii unei ginte şi care trecea drept moştenire din neam în neam, considerându-se sacru şi intangibil. Conform credinţei multor triburi, sufletele celor care nu respectau în timpul vieţii caracterul sacru al hotarelor, încălcându-le sau, prin mutarea pietrelor de hotar, intrau în stăpânirea domeniilor ce aparţineau strămoşilor altora, erau pedepsite, de către Ciur, să rătăcească veşnic după moarte fără ca să-şi găsească linişte, purtând, în spinare, pietre grele, aidoma celor de hotar. Conform altor variante, sufletele acestor păcătoşi erau blestemate să străbată câmpiile sub forma unor flăcări care nu se stingeau şi nu aveau niciodată răgaz. Expresia rusească „через чур” („peste măsură”) îşi are originea în vechiul cult al strămoşilor şi este legată de avertizarea asupra atitudinii punitive a zeului hotarelor în cazul încălcării de către muritori a principiilor respectării proprietăţii al căror păstrător şi apărător era.
Vii este poate cea mai respingătoare creatură a imaginaţiei vechilor slavi din întreaga lor mitologie. Nici nu putea fi altfel, de vreme ce acestui spirit al morţii i s-a dat în stăpânire întreaga împărăţie subterană. Este judecătorul morţilor, unul dintre principalii slujitori ai lui Cernobog. Slavii au considerat dintotdeauna că cei care au trăit viaţa în păcat trebuie pedepsiţi după moarte, iar locul executării pedepsei nu poate decât în adâncurile Pământului. Toată puterea lui Vii îi este concentrată în ochi; pe cel pe care îl priveşte, îl arde de viu. Chiar şi un oraş întreg îl poate transforma în scrum dacă se uită la el. Din fericire, privirea ucigătoare îi este barată de sprâncenele stufoase şi de pleoapele lungi care îi atârnă până la pământ, iar când trebuie distruse oştile sau oraşele duşmane, servitorii i le saltă cu furcile.
Ar merita, credem, să ne oprim puţin şi asupra unei alte zeităţi păgâne, Baba-Iaga, a cărei evoluţie de la stadiul de mit, la cel de basm a înregistrat o traiectorie ce nu ne lasă nici cea mai mică urmă de îndoială că metamorfoza acestui personaj a fost impusă de raţiuni ce ţin de ideologia ortodoxiei creştine. Iniţial, Baba-Iaga era o zeitate pozitivă a panteonului slav, în sarcina ei aflându-se ocrotirea familiei, în special a mamelor şi a copiilor. Era păstrătoarea bunelor tradiţii. Caricaturizarea acestui personaj mitologic a avut ca punct de plecare, mai întâi de toate, rima ce a fost ataşată numelui ei: laga – noga (picior) – Baba-Iaga – Kostjanaja noga (Baba-Iaga-Picior-de-Os). Odată fixată această infirmitate, i s-au adăugat toate celelalte trăsături caricaturale: chioară, părul dezmăţat, nasul lung şi coroiat. Ea trebuia să capete acest aspect hidos, chiar înspăimântător, întrucât în credinţa păgână era ocrotitoarea copiilor. După 988, noii creştini, din exces de obedienţă faţă de kneazul Vladimir cel Mare, supranumit „Creştinătorul”, trebuiau să sădească în conştiinţa oamenilor şi, în special, a copiilor dispreţul şi groaza la evocarea imaginii ei. Cu timpul, fostei protectoare a copiilor i s-au adăugat mereu alte şi alte atribute menite s-o facă şi mai respingătoare, şi mai îngrozitoare în ochii celor mici. Astfel a apărut coliba pe picioare de găină, gardul în jurul colibei, făcut din oase de om, craniile omeneşti înfipte în gard, patul pe care se odihnea (făcut şi el tot din oseminte) şi, pentru ca imaginea să fie şi mai macabră, uşa izbei Babei-Iaga era zăvorâtă cu un picior uman, în loc de lacăt atârna o gură cu dinţii ascuţiţi, iar proptelele gardului erau mâini de om. În basmele fantastice ruseşti, Baba-Iaga a devenit cunoscută mai mult ca o bătrână vrăjitoare, sadică şi antropofagă, care se deplasa prin văzduh într-o piuă de fier, ajutându-se cu pisălogul şi măturoiul cu care, chipurile, şterge urmele lăsate pe unde trece. Răutatea i se citeşte în permanenţă pe chip şi este gata în orice moment să le pricinuiască cel mai mare rău eroilor pozitivi, ba chiar să-i şi mănânce.