De fapt, chiar m-as interesa ca in paginile blogului meu să existe anumite lecții de invățare a unel limbi străine....lecții din care aș putea să învăț și eu....că nu sunt un mare expert în acest domeniu......e bună ideea.....si cred că aș putea posta de fiecare dată anumite nuanțe din gramatica limbii engleze.......CINE AR DORI SĂ CUNOASCĂ CEVA NOU, NU ARE DECIT SĂ VIZITEZE BLOGUL.NU M-AS SUPARA DACA AS PRIMI UNELE OBIECTII, COMENTARII, SFATURI.

Geneza problemei basarabene

Problema basarabeană a început să fie cunoscută odată cu anexarea Basarabiei la Imperiul Rus. S-a încercat o deznaționalizare a poporului român din partea Rusiei țariste, negându-se totalmente aportul daco-romanilor la formarea românilor în spațiul dintre Prut și Nistru, sau cum i se mai zice „Mesopotamia românească”. Astfel, istoricii ruși au inventat mituri, care să nege rădăcinile noastre genealogice.

După cum știm, spațiul dintre Carpați și Nistru a fost o zonă de permanente interferențe culturale. Anume pe acest spațiu s-a format și cristalizat poporul român și limba română. Autohtonii acestor ținuturi erau tracii de nord, care existau pe pământul strămoșesc încă din prima epocă a fierului, începând cu mil.I a.Chr. De fapt, pe la mijlocul mil. I a.Chr. are loc procesul de consolidare a tracilor de nord, care, mai târziu au fost numiți, geto-dacii. Ca rezultat al ciocnirii cu civilizația romană, are loc formarea unei simbioze daco-romane ce va duce la constituirea poporului român și formarea unui glotonim unic românesc. Mult timp acest fapt s-a negat de către Imp. Austro-Ungar, istoricii maghiari emițând ipoteza că odată cu retragerea aureliană din 275 p.Chr. are loc o mișcare totală de populație daco-romană la sud de Dunăre, iar restul populației care au mai rămas au fost lichidați de popoarele nomade (slavi, pecenegi, oguzi). De pe altă parte, rușii considerau, că în zona care ne interesează, au trăit nu tracii, ci sciții, și de fapt, nu se poate de vorbit de o populație românească în spațiul pruto-nistrean. Dovezile arheologice, însă, demonstrează cu lux de amănunte, falsitatea acestei teorii. Nu putem însă nega aportul slavilor la formarea poporului român. Influența anților și a sclavinilor este percepută la nivel lingvistic, toponimic, antroponimic etc. Însă cizma rusească a încercat să manipuleze cu aceasta, exagerând aportul civilizației slave la constituirea românilor.

Și totuși, populația românească, chiar nici în perioada întunecată (Evul Mediu) nu și-a pierdut identitatea sa. Prin constituirea formațiunilor prestatale, obștilor, cnezatelor, voievodatelor s-a păstrat ființa poporului nostru. Deci, odată cu desăvîrşirea procesului de formare a poporului român şi a limbii române (secolele VIII-IX) în istoria ce se scria în spaţiul Carpato-Danubian-Pontic începe o nouă etapă -constituirea statelor medievale româneşti. Conducătorii lor, timp de câteva sute de ani, au încercat să opună rezistență atacurilor maghiare, tătărești, turcești, și apoi rusești. Maghiarii au dus o politică de deznaționalizare și oprimare a poporului român, iar ca rezultat apare Școala Ardeleană, reprezentații căreia, prin studii istorice, filologice, au încercat să lupte cu maghiarizarea tot mai intensă. În același timp, vulturul rusesc își îndreaptă interesul asupra teritoriului dintre Nistru și Prut, ca în 1812 să îl anexeze, numind acest fapt ca alipire benevolă. Explicația rezidă din faptul că rușii evoiau să fie socotiți ca frații mai mari, ce ajută popoarele ortodoxe asuprite de necredincioși (adică turcii). De atunci, devine evidentă problema basarabeană- cine sunt, de fapt, locuitorii spațiului mioritic dintre Nistru și Prut? Descendenți ai sciților, tracilor, romanilor, sau slavilor? E cert faptul, că s-a încercat deznaționalizarea românilor basarabeni prin diverse metode (în plan cultural, social, politic).

De fapt, în istoriografia rusă și sovietică se menționa ipoteza despre avantajele economice ale „alipirii” Basarabiei la Imperiul Rus. Se zicea că a fost o perioadă de înflorire culturală, economică, de prosperitate. Istoriografia românească, din contra, demonstra că perioada de după anexare se caracterizează ca una de degradare și retardare în toate domeniile vieții din Basarabia.

Astfel, problema basarabeană își atingea apogeul odată cu încercarea de deznaționalizarea a populației românești basarabene și încercarea de rusificare de către cizma rusească. Este o problemă inventată de asupritori, de cuceritori, că de fapt, nu e nici o problemă………noi, românii, suntem autohtonii acestor ținuturi, vorbim limba română și de la traci ne tragem.

Ce câștigă Uniunea Europeană de la aderarea Republicii Moldova

Republica Moldova este o țară cu tradiție și cultură europeană. Integrarea Republicii Moldova în Europa nu rămâne un simplu slogan. Formulă des utilizată în ultimii ani, Uniunea Europeană se referă la adoptarea normelor de viață, a exigenților, a responsabilitaților lumii civilizate.

Dezbaterile actuale despre construcția europeană sunt profunde și diverse. În condițiile în care noua orânduire mondială se configurează în jurul marilor poli de putere, este evident ca Republica Moldova nu poate rămâne în afara lor, devenind vitală necesitatea orientării și inte­grării sale intr-unul din acești poli, pentru a-și asigura perspectivele dezvoltării si securitatea națională. Pentru Republica Moldova acest pol îl constituie Uniunea Europeană, a cărei pondere politică și econo­mică este incontestabilă.

Tematica integrării europene a devenit actuală pentru Republica Moldova imediat după destrămărea Uniunii Sovietice și proclamarea independenței statului moldovenesc. Însă, în comparație cu alte state postsovietice și, mai ales, cu Statele Baltice, relațiile Republicii Mol­dova cu UE s-au dezvoltat într-un ritm foarte lent, atat din cauza abordării prudente a acestei teme de către Uniunea Europeană, cat și dato­rita poziției ambigue a guvernelor moldovene ce s-au perindat în cei zece ani de independență.

Opțiunea de integrare europeană a Republicii Moldova are la bază următoarele argumente politice și economice: Istoria UE este un bun exemplu de cooperare regională, drept mijloc sigur de apărare a intereselor naționale. Lărgirea și adâncirea relațiilor cu statele din Europa Occidentală, îndeosebi cu Germania, Franta, Olanda, Italia și Marea Britanie pot sprijini eficient Republica Moldova in vederea realizării cu succes a reformelor politice și economice în vederea integrării sale în structurilc euro­pene si international. Aceasta va duce la diversificarea raporturilor cu Țările Baltice și cu cele din Europa Centrală cu care împărtșim valori și aspiratii commune.

Aderarea Republicii Modova la UE va duce la adâncirea cooperării pe toate planurile în cadrul organismelor regionale și subregionale europene (CEMN, SECI, CEI, Planul de Actiuni pentru Europa de Sud-Est). Lucruri benefice vor fi adoptarea și promovarea consecventă a reformelor democratice, soluționarea conflictului transnistrean și securizarea graniței de Est, dezvoltarea sectorului bancar și promovarea creditării pe termen lung, culturalizarea politică a maselor, ajustarea legislației RM la standardele europene și eficientizarea funcționării ei, crearea condițiilor legislative avantajoase pentru investitori, etc. Și această listă poate urma până la infinit…

Ca cetățeni ai Republicii Moldova, percem cu ușurință avantajele aderării la această râvnită construcție politică și economic. Totuși, ce câștigă Uniunea Europeană dacă va adera țara noastră? Cu ce putem să îi atragem pe europeni? Hmmmm……întrebări la care ar fi trebuit să mai medităm….

Pentru Europa, Moldova poate deveni o importantă platformă de oportunități pentru investițiile directe, într-o realitate în care trebuie de lucrat mult si în care sunt posibile multe realizări: aici brațele de munca sunt calificate si au un cost redus, exista sectoare care trebuie dezvoltate - de la serviciile de bază si pâna la infrastructură.

Dar apare întrebarea firească: Are întra-devăr nevoie de noi, de Republica Moldova, Uniunea Europeană? Dacă nu au nevoie, atunci ce organism politic și economic are nevoie de o țară săracă? Din punctul de vedere al europenilor, consider că nu au nevoie de noi….Au trăit fără noi până acum destul de bine și de acum înainte vor trăi, unii chiar fără să știe de existența noastră, adică de existența unei țări mici, cu populație săracă, dar înfiptă trainic în inima Europei. În special că, UE deja se confruntă cu o problemă nemaiîntâlnită până acum: punerea în discuție a abandonării Greciei. Criza manifestată în acea țară duce la instabilitatea monedei euro...și cred că europenii vor încerca să mai tergiverseze cu dosarul turcesc, sau, mai mult, „să închidă porțile de intrare” în structura sa. Și atunci, ce ne facem noi? Rămânem în CSI, acel geamantan fără mâner pe care este foarte greu să-l duci, dar iti pare rău să-l lași, sau poate încercăm să reformăm ceva în sistemul nostru pentru cât de cât a fi prezenți în „antecamera” celor de la Bruxelles?

Noi trebuie să demonstrăm că suntem demni de a primi „ posibilul dar al europenilor”- acela de a fi primiți în cea mai mare structură politică, economică și culturală europeană, noi suntem cei care trebuie să depunem eforturi titanice pentru a fi acceptați în rândurile lor..„ acelor aleși”……E nevoie de o revoluție la nivel de mentalitate, e nevoie de transformări majore în toate aspectele vieții noastre. Republica Moldova ar trebui sa ia in considerare decuplarea voluntară de Transnistria care este "ca o ghiulea de glezna Republicii Moldova”, dacă vrea sa aiba șanse să se apropie de Uniunea Europeană. Și multe alte probleme mai există care încă cer soluționare.

Extinderea UE către Balcani ar aduce garanția stabilității si prosperității în toată zona Europei de Sud-Est. Aceasta va duce beneficii și UE- statele din vecinătatea Rusiei vor fi influențate mai puțin de „frații” lor ruși, de politica lor încă anexionistă, iar aceasta va da loc penetrării influenței valorilor europene.

Republica Moldova, prin poziția sa geo-strategică, prin așezarea sa geografică posedă resurse naturale, și nu numai, care pot fi de invidiat. Ea a jucat și va juca rolul de zonă-tampon între lumea vestică și cea estică. În plus, sprijinul actual din partea UE reprezintă o recunoaştere a vocaţiei europene a Republicii Moldova. Grație integrării României în Uniunea Europeană suntem acum vecini cu spațiul european. Apar, atunci, întrebările: Poate europenii chiar au nevoie de noi, sau poate au și anumite interese geopolitice ce vor permite aderarea noastră la UE? Poate că li se va face milă de existența noastră și ne vor primi în „sânul lui Avraam”? Dacă suntem făcuți din aceeași substanță ca și românii de peste Prut poate că este o șansă?

România se doreste principalul sprijinitor al R. Moldova în drumul ei (lung, sinuos si incert, până la urmă) de aderare la Uniunea Europeana. Și cred că românii vor efectua presiuni, grupuri de lobby pentru a susține integrarea noastră în UE. Și pentru asta le mulțumim…dar, oare europenii sunt la fel de interesați de noi precum au fost interesați de frații noștri de peste Prut? Să sperăm ca da.

Avem multe ce putem să oferim celor din Occident: brațe de muncă ieftine, calitative (ne aducem aminte de medicii, profesori care au plecat peste hotare), produse agricole (suntem o țară agricolă, cu resurse funciare bogate), produse alimentare naturale (cel puțin lipsite de anumite „substanțele chimice”, alimentele modificate genetic, la noi de abia apare industrializarea alimentării), teren pentru investiții (în cazul dacă guvernarea actuală va mai reforma ceva în politica și sistemul investițional), etc. Avem o istorie comună, venim de la indo-europeni, suntem legați genetic de europeni (amintim de traci septentrionali și meridionali), avem valori, principii, tradiții europene. La urma urmei, trăim în inima Europei.

Așadar, când "Europa" va deveni într-adevar Europa, adică să cuprindă si Balcanii, Ucraina, Republica Moldova, Belarus, Georgia, etc?

Lumea spirituală a slavilor

Fără a fi nici pe departe o atitudine spirituală unitară, politeismul slav a urmat diverse direcţii de manifestare, atâta timp cât nu a existat o unitate geografică şi organizatorică definită.
Unele triburi se închinau cu prioritate la forţele cosmosului şi ale naturii, altele lui Rod (principiul primordial masculin) şi Rojaniţelor, sufletelor strămoşilor morţi şi spiritelor (care nu erau altceva decît personificări ale forţelor naturii), în timp ce alte triburi credeau în tot felul de animale şi plasmuiri totemice. Lumea, conform celor mai vechi tradiţii slave, a fost creată de Rod, prima zeitate slavă care a reuşit să ordoneze haosul primordial, despărţind lumina de întuneric, materia de spirit, adevărul de minciună, dreptatea de nedreptate. Tot el a creat omul şi toate celelalte vieţuitoare, despărţind viaţa de moarte.

La vechii slavi nu exista, se pare, o concepţie unitară despre imaginea raiului. La unele triburi el era imaginat ca o uriaşă grădină verde, neînchipuit de frumoasă, unde pomii sunt împodobiţi cu merele de aur ale tinereţii veşnice, care asigură sănătatea, frumuseţea şi tinereţea celor ce gustă din ele, iar sufletele celor morţi erau reprezentate ca nişte turme albe ce păşteau în această grădină imensă.
În cele mai multe din variantele reprezentării paradisului slav, găsim un element comun: Copacul Universal (Pomul Paradisului sau Copacul Sfânt). De cele mai multe ori, acesta este un stejar, dar poate fi şi pin, mesteacăn, ulm, scoruş, ba chiar şi salcie. Crengile Arborelui Sfânt se înălţau până la cer şi erau sălaşul păsărilor zburătoare. Chiar în vârf, îşi avea cuib şoimul şi nu întâmplător, dacă ne gândim la cel mai vechi mit cosmogonic al slavilor, în care Rod Atotţiitorul, în chip de şoim, a ordonat haosul primordial şi a înălţat insula Buian care a devenit paradis.
Denumirea raiului la slavi are o bază precreştină, întrucât cuvintele “рай” şi “река” sunt înrudite. Raiul este un loc situat dincolo de apa curgătoare care separă cele două lumi, iar sensul cuvântului „rai” este „spaţiul de dincolo de râu”. Din această credinţă s-a născut obiceiul de a arunca bani în mormânt pentru ca mortul să aibă cu ce plăti trecerea pe lumea cealaltă. În vechime, raiul a primit numele de „вырий” („вирий”, „ирий”, „урай”). O altă denumire a paradisului era Belovodie (Ţara Apei Albe) pentru că este străbătut de un râu de lapte, care izvorăşte din ugerul vacii Zemun. În unele variante, împărăţia cerească a zeilor apare sub numele de Svarga, de la Svarog, zeul zeilor, care 1-ar fi amenajat.
Ireversibila trecere din lumea materială în cea spirituală era privită ca un fenomen absolut normal şi era însoţită de ceremonii complexe, în consens cu obiceiurile statuate în cadrul fiecărui trib, dar şi cu rangul celui dispărut. Unele triburi îşi înmormântau morţii în pământ, considerând că sufletele lor, ajunse pe lumea cealaltă, vor face ogoarele mai roditoare, uşurând astfel traiul celor rămaşi în viaţă. Alţii aşezau cadavrele celor defuncţi în monoxile, le dădeau foc şi lăsau ambarcaţiunile să plutească pe ape fiindcă, în acest mod, sufletele lor aveau mai multe şanse de a străbate „apele cereşti” şi de a ajunge mai repede şi mai uşor la Vyrii. Marea trecere de la lumea pământească la lumea cerească sau la cea a tenebrelor subterane presupunea traversarea unei bariere (de apă sau de foc) a cărei semnificaţie se decoda nu prin imposibilitatea pătrunderii în lumea invizibilă, ci prin neputinţa întoarcerii în lumea materială.
Pentru aducerea de sacrificii străbunilor, dar şi pentru incinerarea morţilor, slavii aveau altare speciale, amenajate sub cerul liber, de formă triunghiulară, pătrată sau circulară şi purtau numele de Krada. Zeitatea care ocrotea aceste altare purta, de asemenea, numele de Krada sau Krado. Exista credinţa că sufletul celui incinerat pe un rug aşezat pe Krada se înalţă la cer odată cu fumul şi este preluat de privighetori şi dus în Vyrii. Privighetorile, considerate şi ele, pentru cântecul lor divin, păsări ale paradisului, au jucat, în mitologia slavă, un rol foarte important în ceea ce numim astăzi „cultul morţilor”. Primăvara, în luna martie, când veneau privighetorile (se credea că ele sunt purtătoare ale mesajelor pământenilor către sufletele celor trecuţi în nefiinţă), se celebra Raduniţa – ziua pomenirii morţilor.
În vechime, cerul, de unde veneau ploile dătătoare de belşug, pe unde îşi plimba Hors discul solar în carul său de foc pentru a-i încălzi pe muritori şi a le dărui lumina zilei, dar de unde porneau şi fulgerele aducătoare de incendii şi moarte, era imaginat ca o imensă gospodărie a zeilor ce trebuia şi ea, periodic, să fie încuiată.
Cheile cerului se aflau la dispoziţia lui Perun care, înainte de venirea iernii, încuia cerul şi se retrăgea pentru odihnă. Se trezea primăvara odată cu reîntoarcerea păsărilor migratoare din ţările calde, descuia cerul şi arunca pe pământ seminţele roditoare ale ploii, slobozind astfel izvoarele cereşti dătătoare de viaţă. Perun era reprezentat ca fiind un barbăt de o statură impunătoare, cu părul de argint şi mustăţile aurite, purta un ciocan (vezi ciocanul lui Thor), o secure de război şi un arc, cu care trăgea săgeţi de fulgere.
În cinstea zeului Perun se făceau deseori sacrificii de cocoşi şi capre, iar pentru ritualurile importante închinate zeului, se sacrificau tauri sau urşi. Conform „Cronicii Primare Ruse”, numită şi „Cronica lui Nestor călugărul” (o lucrare istorică a Rusiei Kievene ce cuprinde anii 850-1110, scrisă în Kiev în jurul anului 1113, de către un călugăr numit Nestor) slavii mai sacrificau în cinstea lui Perun şi oameni, prizonieri de război.
Acest ritual se desfăşura în fiecare an, timp de nouă zile, perioadă în care avea loc festivalul închinat în cinstea zeului, la mijlocul verii. Aceste sacrificii aveau loc în vârful munţilor sau pe dealuri ori coline (caracter urano-solar). Ziua dedicată lui Perun era Joi.
După distrugerea mitologiei slave politeiste a fost impus creştinismul de către apologeţii acestei religii. Odată cu adoptarea creştinismului de către slavi (în special la slavii de răsărit, unde creştinarea s-a făcut în masă şi în mod forţat, tiranic), cheile cereşti au fost „transferate” păsărilor (în unele variante acestea erau cucul şi stâncuţa albăstrie, iar în altele – păsările călătoare).
Omul viu nu poate pătrunde în lumea celor morţi. Acest hotar putea fi trecut doar de către un erou mitologic de excepţie, iar mai târziu, cu aceste calităţi a fost înzestrat şi eroul epic, pe măsură ce miturile au început să degenereze în basme. Hotarul care separă „lumea noastră” de „lumea cealaltă”, viaţa de moarte, lumina de întuneric, este profund mitologizat. În acest context, un rol important îl jucau Veles. Ciur, Vii, Iascer etc.
Veles era răspunzător de bogăţia oamenilor şi de animalele lor domestice, era o zeitate complexă. Pe de o parte le făcea viaţa mai uşoară celor vii, sprijinindu-i în muncile agricole şi în creşterea animalelor, iar pe de altă parte avea obligaţia de a-i însoţi pe cei morţi în marea lor trecere. El ne apare şi ca un zeu al apelor, având un caracter chtonic de zeu subpământean, ce se ocupă cu înşelătoriile, fiind un duşman înverşunat al lui Perun. În opoziţie cu Perun, care avea statui în locuri înalte şi primea sacrificii în aceleaşi locuri, Veles era venerat în locuri de câmpie, peşteri sau păduri. Din punct de vedere etimologic e posibil să aibă origini indo-europene. La indo-europenii vechi, „wel” însemna „lână”, iar în rusă, „volos” mai înseamna şi „păr”. După creştinarea slavilor, a fost transformat în „Sfântul Vlas” sau Vlasius ori Volos, protectorul animalelor.
Ciur, unul dintre cei mai vechi zei ocrotitori ai oamenilor, avea în grija sa hotarele (de unde şi atributele sale în asigurarea păcii atât în interiorul tribului, cât şi în relaţiile intertribale), dar şi apărătorul dreptului de proprietate al omului asupra pământului pe care s-a stabilit. Ciur veghea asupra principiilor morale care trebuiau respectate în relaţiile dintre membrii familiei. Numele lui vine de la cuvântul protoslav sciur, care denumea pământul în care erau înmormântaţi strămoşii unei ginte şi care trecea drept moştenire din neam în neam, considerându-se sacru şi intangibil. Conform credinţei multor triburi, sufletele celor care nu respectau în timpul vieţii caracterul sacru al hotarelor, încălcându-le sau, prin mutarea pietrelor de hotar, intrau în stăpânirea domeniilor ce aparţineau strămoşilor altora, erau pedepsite, de către Ciur, să rătăcească veşnic după moarte fără ca să-şi găsească linişte, purtând, în spinare, pietre grele, aidoma celor de hotar. Conform altor variante, sufletele acestor păcătoşi erau blestemate să străbată câmpiile sub forma unor flăcări care nu se stingeau şi nu aveau niciodată răgaz. Expresia rusească „через чур” („peste măsură”) îşi are originea în vechiul cult al strămoşilor şi este legată de avertizarea asupra atitudinii punitive a zeului hotarelor în cazul încălcării de către muritori a principiilor respectării proprietăţii al căror păstrător şi apărător era.
Vii este poate cea mai respingătoare creatură a imaginaţiei vechilor slavi din întreaga lor mitologie. Nici nu putea fi altfel, de vreme ce acestui spirit al morţii i s-a dat în stăpânire întreaga împărăţie subterană. Este judecătorul morţilor, unul dintre principalii slujitori ai lui Cernobog. Slavii au considerat dintotdeauna că cei care au trăit viaţa în păcat trebuie pedepsiţi după moarte, iar locul executării pedepsei nu poate decât în adâncurile Pământului. Toată puterea lui Vii îi este concentrată în ochi; pe cel pe care îl priveşte, îl arde de viu. Chiar şi un oraş întreg îl poate transforma în scrum dacă se uită la el. Din fericire, privirea ucigătoare îi este barată de sprâncenele stufoase şi de pleoapele lungi care îi atârnă până la pământ, iar când trebuie distruse oştile sau oraşele duşmane, servitorii i le saltă cu furcile.
Ar merita, credem, să ne oprim puţin şi asupra unei alte zeităţi păgâne, Baba-Iaga, a cărei evoluţie de la stadiul de mit, la cel de basm a înregistrat o traiectorie ce nu ne lasă nici cea mai mică urmă de îndoială că metamorfoza acestui personaj a fost impusă de raţiuni ce ţin de ideologia ortodoxiei creştine. Iniţial, Baba-Iaga era o zeitate pozitivă a panteonului slav, în sarcina ei aflându-se ocrotirea familiei, în special a mamelor şi a copiilor. Era păstrătoarea bunelor tradiţii. Caricaturizarea acestui personaj mitologic a avut ca punct de plecare, mai întâi de toate, rima ce a fost ataşată numelui ei: laga – noga (picior) – Baba-Iaga – Kostjanaja noga (Baba-Iaga-Picior-de-Os). Odată fixată această infirmitate, i s-au adăugat toate celelalte trăsături caricaturale: chioară, părul dezmăţat, nasul lung şi coroiat. Ea trebuia să capete acest aspect hidos, chiar înspăimântător, întrucât în credinţa păgână era ocrotitoarea copiilor. După 988, noii creştini, din exces de obedienţă faţă de kneazul Vladimir cel Mare, supranumit „Creştinătorul”, trebuiau să sădească în conştiinţa oamenilor şi, în special, a copiilor dispreţul şi groaza la evocarea imaginii ei. Cu timpul, fostei protectoare a copiilor i s-au adăugat mereu alte şi alte atribute menite s-o facă şi mai respingătoare, şi mai îngrozitoare în ochii celor mici. Astfel a apărut coliba pe picioare de găină, gardul în jurul colibei, făcut din oase de om, craniile omeneşti înfipte în gard, patul pe care se odihnea (făcut şi el tot din oseminte) şi, pentru ca imaginea să fie şi mai macabră, uşa izbei Babei-Iaga era zăvorâtă cu un picior uman, în loc de lacăt atârna o gură cu dinţii ascuţiţi, iar proptelele gardului erau mâini de om. În basmele fantastice ruseşti, Baba-Iaga a devenit cunoscută mai mult ca o bătrână vrăjitoare, sadică şi antropofagă, care se deplasa prin văzduh într-o piuă de fier, ajutându-se cu pisălogul şi măturoiul cu care, chipurile, şterge urmele lăsate pe unde trece. Răutatea i se citeşte în permanenţă pe chip şi este gata în orice moment să le pricinuiască cel mai mare rău eroilor pozitivi, ba chiar să-i şi mănânce.

Eseu despre viata noastra

Viața noastră-i o beție;
Suntem beți când de amor,
Când de o dulce melodie
Mulți de lacrimi și de dor.
Omului îi este dată o singură viață, doar atât.
În antichitate se spunea „Trăiește-ți clipa” făcând aluzie la faptul că viața în sine este foarte scurtă și trebuie trăită la maximum. Da, intr-adevăr, a vorbi despre viață înseamnă o întreagă filosofie. S-au scris poezii, cântece, poeme, despre cât e de scurtă viața, mai ales că numai una o avem. Însă scurta durată a vieții nu ne poate face să ne abatem de la desfătările ei, nici să ne consolăm de necazurile ei.
Se mai zice că fiecare om poartă nu numai viața, dar și moartea. Așadar, suntem născuți pentru a muri. Atunci, ce înseamnă viața? O cale spre moarte? Dar poate e o cale moarte-viață? Din păcate, nimeni nu știe răspunsul.
În religiile orientale se propagă ideea că omului nu îi este dat o singură viață. De exemplu, budismul susține faptul că omul este captiv unui ciclu infinit moarte-renaștere în funcție de karma acumulată în timpul vieții. Așadar, pentru budiști există mai multe vieți, iar moartea nu este decât o etapă de trecere între ele. Atunci, cum rămâne cu filozofia unei singure vieți a omului?
Teama de a muri a inspirat popoarele vechi de a compune celebrele: Cartea Morților, Epopeea lui Ghilgameș, etc. Și totuși, avem o realitate: o viață, după care urmează inevitabila moarte.
Deci, ce e aceasta viață? Cum o putem defini? Și, dacă, într-adevăr, avem o viață, care e modul cel mai corect de a o trăi? Ca o clepsidră alunecândă în neant, viața este doar o valoare care se pierde în timp. Însăși noțiunea de timp tot noi, oamenii, am inventat-o.
Dar poate ne rezumăm la teoria gnosticilor? Recent, a părut cartea lui Anthony Peake „Există viață după moarte?”. Autorul susține că existența individului este perpetuă. Senzația de deja vu, profețiile, presimțirile sau coincidențele pe care nu le putem explica sunt doar elemente care susțin teoria că retrăim o viață pe care am trăit-o deja. Aceasta ne dovedește fizica cuantică, neurofiziologia, psihiatria clinică. El mai emite supoziția că viața noastră e o iluzie-trăim într-o hologramă. Atunci, după părerea lui nimic nu e real, ci trăim într-un vis, sau mai straniu, într-un univers paralel.
Această teorie, cât ar părea de ciudată, provoacă interes în rândul specialiștilor. Însă, să credem că ce ne înconjoară e real, că școala în care învățăm e reală, că profesorii ce ne îndrumă sunt cât se poate de reali, că EU sunt reală. Să credem că senzațiile, percepțiile noastre nu ne mint.
Să gândim că totul este mai simplu, că avem o viață ce are sens, scop, clipe de dragoste, de regret, de necazuri și ea merită trăită. Într-o viață de om încap toate aceste clipe. Viața omului e ca un meteor: strălucește în noapte și se transformă în cenușă.
Atunci, să trăim cu dragoste în șuvoiul vieții, să trăim astăzi, să o trăim cu măreție și demnitate umană.